Eu și prietenul meu Radu ne-am propus să batem un record al nostru pe care îl stabilisem acum ceva timp – aproape 3 ani -, de a bea fără oprire pentru mai mult de 24 ore în cantități industriale. Nu este un record mondial, îmi dau seama că oricine poate face asta și că sunt băutori mult mai buni decât noi, însă nu prea îmi pasă – povestea asta nu este despre ei.
Ce-i drept, nu o facem prea des. De fapt nici nu ne întâlnim prea des din moment ce el studiază în UK și singurele ocazii în care ne-am mai întâlnit de când am terminat liceul (ah da! Radu e un fost coleg de liceu) au fost în vacanțele de primăvară sau vară.
Acum 3 ani, înainte de cea mai grea încercare din viața noastră – așa ni se părea BAC-ul la momentul respectiv – ne-am gândit să mergem într-o excursie mică undeva în afara orașului și să ne relaxăm înaintea unui greu drum pe care urma să-l parcurgem. Drumul urma să fie greu, însă nu drumul pe care ni-l imaginasem noi.
Am ajuns la tabăra Muncel, la câteva zeci de kilometri de Iași, o tabără școlară unde Radu mai fusese în trecut și unde știa că n-o să fim deranjați în perioada respectivă. Prima seară a fost un dezmăț general, însă nu putea decât să reprezinte o mică parte din ce avea să urmeze. Dupa o trezire în forță cu cafea, țigări și cola, ne-am mutat într-o altă zonă a taberei. Ne așteptam la un weekend relaxat, cu gratare, foc de tabără și discuții interminabile până dimineață. Așa a și început: un grătar, o sticlă de whisky mare mare, cât să ajungă pentru toți, multe povești și distracție. S-a transformat însă într-o baută gravă până dimineață, moment în care Dudu și Răzvan au capitulat, iar eu și Radu am hotărât că trebuie să ținem piept situației cu orice preț.
Sticla se terminase, iar baxul de bere ce-l luasem din Iași și care trebuia să ne ajungă pe 3 zile ne făcea cu ochiul. Din bere în bere, din vorbă în vorbă, ne-am dat seama că deja era prea multă lumină afară iar ceilalți deja se trezeau și vroiau să manânce, așa că am început al doilea grătar, iar eu și Radu am continuat să ne luptam cu baxul de bere. Singura problemă era că mai era o singură sticlă, însă rezolvarea avea să vină foarte repede din moment ce magazinul era la 1 km distanță de noi.
Am avut o cursă plină de peripeții cu Răzvan cu mașina până la magazin, unde oamenii se uitau oarecum diferit la noi când am cerut un bax de bere. Vânzătoarea nu era obișnuită cu asemenea situații, așa că a trebui să apeleze la stoc pentru a ne satisface noua poftele bahice. Ne-am întors și am reluat activitatea noastră nobilă, însă într-un moment de maximă claritate ne-am dat seama că Radu își lăsase mașina pornită, cu muzica la maximum și cu ușile deschise în mijlocul taberei cu mult timp înainte să plecăm să cumpărăm al doilea bax de bere, așa că ne-am hotărât să punem pauză și să continuăm în seara respectivă – din motive evidente.
Aseară am început ușor și astăzi dimineață am fi vrut să continuam și să batem acest record al nostru, însă circumstanțele nu au fost tocmai prielnice acestei activități. Ne-am propus să continuam în seara asta, așa că dacă îmi voi aminti ce s-a întâmplat, sper să fie destul de interesant încât să merite povestit.
Later Edit: Ca dovadă că al meu creier înota în alcool, informațiile legate de timp și spațiu s-au modificat și chiar amestecat puțin. Astăzi mi s-a spus că tărășenia nu s-a petrecut înainte de BAC, ci chiar în primul an de facultate.
Dacă ți-a plăcut articolul, atunci dă mai departe =)
